Mitologii demonisiace

Sebastian Amza, Ziarul financiar – suplimentul – Ziarul de duminica nr.387, 08 feb. 2008 .

Mitologiile sunt, mai presus de orice, subiective. Obiectivă e doar dogma. Accident. Şi atunci când ele dau prea mult în clocot interior, câteva firişoare se preling pe dinafară şi se transformă în mitomanie. Just. Pierderi colaterale. Altminteri, restul se aliniază disciplinat unei trăsături de caracter prevalente şi rămâne acolo.

Timp de o veşnicie (totuşi relativă, ca orice eternitate de consum!). Ne-au îndrumat pe această cărare periculoasă câţiva maeştri. Printre alţii, un Andre Malraux cu Muzeul său imaginat pe retină şi un Octavian Paler cu neuronul acordat perfect cu morala. Dar noi? Noi ramânem inocenţi.

Însă Marius Barb (răsfăţat Barb/one, unicul sau primul, cine ştie?) nu este curat. Fiindcă nu numai că el şi-a asumat propria mitologie de întreţinere (drept pentru care a şi cutezat să şi-o imagineze!), dar desele sale coborâri în miturile personale (pervers antice greceşti!) au ceva din combustia fosforică a capcanelor culturale. La el există mai întâi un soi de linguşire pe faţă a privitorului. 

Eşti aici, pare a spune, ţi-am dat. Deci, te bucură, dionisiacule! Însemnele sale sunt nimfernale. Initial, promit desfătarea. Dar, din acest moment, eşti pierdut. Pentru că, odată afundat în convenţie, descoperi că bucuria promisă nu este plenară. Nu e sinceră. Cauza defecţiunii o afli însă prea târziu. Abia atunci îţi dai seama că există în fiecare din viziunile sale un declic ce te trimite imediat la negaţie. La demoniac, iar nu la serafic. La tortură, nu la deliciu. La dezmăţ, nu la împăcare. La bacanală, nu la asceză.
Luaţi de priviţi, de pilda, Hades-ul lui Barb! Compoziţia este pâna la un anumit nivel politically correct(!). Trupurile supuse torţiunii infernale sunt închise într-un cuptor securizat. Dincolo de el, focul. Dacă s-ar fi încheiat aici, totul era corect. Dar, nu! Autorul are o pulsiune răutăcios-ludică şi aşază deasupra întregii construcţii, pe o consolă, ce credeţi? Viciul. O succesiune de torsuri de femeie. Etajera cu depravare.
Aceeaşi ambiguitate epică a personajelor de Tanagra fisurate o întâlnim în compoziţiile cu Adam şi Eva. Într-una din variante, intitulată Procesiune, cuplul originar, călare pe o nălucă bicefală, se îndreaptă spre colonada unui templu, pe care se află aşezate trei mere mari. Sugerând, probabil, primele trei păcate capitale. E bună meteahna. E dulce ispita. Numai că, ghinion! Celor doi, altminteri părinţii noştri, le lipsesc mâinile. Nu au cum să apuce sminteala. Un fel de condamnare la virtute. Ceea ce, să recunoaştem, e frustrant. Diabolique? Ohohooo!
O altă cheie în care se poate "citi" pictura lui Barb este "căderea" şi chiar aşa se şi numeste un tablou: Cădere. Un nud care coboară scara spre altarul unui templu. Dar el o coboară cu spatele, secvenţial, ca un Duchamp rebours. De fapt, cade. Fără să ştie unde. Noi însă, inocenţii, bănuim că într-un colţ, nevăzut de nimeni, şade Marius Barb, chicotind ca un drăcuşor. Care ştie ce ştie.