7 octombrie 2010

Texte critice



MARIUS ,,Barbone” BARB
Horea Avram , Cuvântul, 1997, nr. 8, septembrie.

În ,,schimbul trei” al picturii contemporane româneşti (adică cea care umple anii ’90), Marius “Barbone” Barb a reuşit să-şi coaguleze încă din perioada formării sale o marcă personală, bine individualizată, cu care operează şi acum. Nici vorbă de plafonare sau autopastişă, ci, dimpotrivă, de o desfăşurare dezinvoltă şi mereu proaspătă în jurul unui nucleu formal şi de idei bine betonat şi frumos argumentat.
Care ar fi acela? Forme de o voluptoasă expresivitate, convertite în anatomii amputate, în care carnalul (nu ferit de unele reflexe erotice) devine ba mustos şi visceral, ba melancolic şi uşor pervers. Aceste fiinţe neştiute, călare pe graniţa dintre regnuri, sunt odrasle ale unor visuri care într-o vreme recidivau cu oarecare regularitate. Instituţionalizate în condiţia lor ontologică dubioasă, aceste creaturi au trecut definitiv pe pânză. Consistenţa lor e bizară, instabilă, aspectul lor e neîntreg. Deşi traversează regnurile, aceste personaje trăiesc însă după coordonatele comportamentale ale umanului. A unui uman constrâns, limitat, amputat. Căci toate frustrările, toate constrângerile de natură mentală sunt transferate din planul psihic într-un plan fizic, cel al amputărilor. Artistul vede în aceste tranşări şi despicări carnale consecinţele unor fapte “nesănătoase” comise AICI cu dezinvoltură şi contabilizate tăios DINCOLO. Transformându-se în “reporter” al unei judecăţi de pe alt tărâm, Marius Barb – dincolo de nuanţele autoreferenţiale – procedează de fapt la o exorcizare: prin enunţarea răului, el încearcă de fapt o minimalizare a lui. Când vorbeşte despre aceste tensiuni intern/externe (mai ales în lucrările perioadei anterioare), pânzele capătă suprafeţe modulate, bine “reglate” cromatic, unde fiinţele sale împostate într-un soi de sculptură virtuală, se ivesc din mijlocul unor “scenografii” barocizante.
Siluetele carnale pe care le pictează, nu sunt doar rodul “vioiciunii” răului în lume. Imagine a eboşelor pe care Dumnezeu le va fi făcut înainte de a crea omul cel desăvârşit, humanoizii pictaţi de Marius Barb refac, în limitele artei sale, un gest originar. (Nevoie de referinţe sacrale surprinsă şi în seria de pocale).

Tonul a devenit acum şoptit, imaginea s-a rarefiat şi s-a rafinat: formele sunt epurate, suprafeţele împăstate lasă loc transparenţelor, migala “chinezească” substituie gestul făcut “cu mâna grea”. Acum formele humanoide abia se ivesc de sub zonele “pointiliste”, căpătând în scenariul pânzei nu în primul rând un rol ordonator la nivelul semnificaţiilor, ci mai degrabă un rol constructiv la nivel plastic. “Citirea” imaginii se face acum în planuri succesive, oferind o nouă grilă de înţelegere, însă în aceeaşi parametri. Provocare bine ţinută în frâu şi care ţinteşte acolo unde trebuie: la ceea ce unii numesc glorie (din care Marius Barb a gustat deja), adică la seriozitate şi profesionalism, agrementate cu acel curaj (destul de rar întâlnit) de a înoi mereu şi de a fi în acelaşi timp imediat recognoscibil.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu