Un senzual mântuit
Livius George Ilea,  Tribuna, Nr. 152 (1-15 ianuarie, 2009), Cluj-Napoca

Marius Barb, născut în 11 mai 1968, la Lupşa, în judeţul Alba, absolvent al Academiei de Artă Bucureşti, este din 1996 asistent universitar, doctorand la Universitatea de Arte Bucureşti, departamentul design.

 Ardelean neaoş, moţ după cum îi place încă să se declare, grefat pe sol bucureştean, Marius Barb dezvoltă iniţial o imagerie cu miză provocativă, nonconformistă, tributară accentelor de factură neo-expresionistă, în perfect acord cu „poza existenţială” rebelă pe care şi-a promovat-o în timp. Ulterior, pliindu-se pe trendul post-decembrist şi bucureştean, el îşi adaptează retorica virând către o „partitură” plastică post-modernă, negociind sumar o aparentă reconciliere cu „modelele tradiţionale”, resemnificându-le într-un ambiguu registru ludic / cinic / amar.

  Adoptând în desenele şi în pictura sa – în mod nu tocmai inocent – rolul de avocat al diavolului, artistul se angajează într-o temerară, falsă apologie a senzualităţii. Pulsiuni dionisiace par a iradia din gama cromatică dominată de roşuri grele, acompaniate de ocruri şi pământuri calde, mai rar contrabalansate de nuanţe complementare. Linia predilectă este cea sinuoasă, capricioasă, desfăşurându-se cu dezinvoltură între calofilie şi grotesc. Ritmurile dinamice, alerte ale dispunerii elementelor compoziţionale amintesc de cele ale unor dansuri rituale orgiastice, de bacanale şi de sarabande, însă conţin în sine, în egală măsură, şi germenii negării acestora, soluţii viabile de eliberare sau împlinire  – o linie se frânge, un plan coboară, ceva se surpă, implozia imaginii e iminentă ... Strigătul existenţialist al pictorului, bine camuflat, agrementat uneori cu o anume doză de cinism de accepţie baconiană, vizând paradoxal o anume estetică a urâtului – seduce ochiul cu imagini estetice, decorative, minate însă, din interior, de tensiuni compoziţionale, cromatice şi marcate de prezenţa - aproape obsesivă - a ceea ce însuşi autorul numeşte „personajul neîntreg”.

   Ascunsă în spatele unei grafii spontane, rafinate sau a unei culori sonore, această entitate incomodă îşi etalează cu graţie amputarea, mutilarea, torsionarea împotriva firii, deconspirând astfel un mental generator agresat, a cărui reacţie, deşi subterană nu este însă lipsită de vehemenţă. Viziunea accentuat decorativă depersonalizează fiinţa umană, corpul uman desubtanţializat păstrându-se doar ca simplu contur grafic, schemă vidă a unui revendicat limbaj iconografic, vocabular prin care artistul contestatar manipulează stânjenit o simbolistică recurentă în noul registru post-modern. Urmele de aripi ce continuă deseori traiectul virtual al membrelor mutilate sporesc dramatismul „personajului neîntreg”, situându-l în orizontul unei disperate conştientizări a vocaţiei divine ratate, a realităţii Căderii: un personaj „se scoboară” urmuzian, damnat, de-a-ndărătelea pe treptele menite, altfel, unui reprimat delir al ascensiunii, unei salvări orgolioase.

   Neacceptarea condiţiei umane ca „fiinţă căzută”, privată de perfecţiunea originară, înstrăinată de esenţa sa divină la care artistul încearcă mereu, patetic să re-acceadă prin varii, întunecate, esoterice ritualuri îl determină pe Marius Barb să convertească demersul plastic însuşi într-un ritual „în plină zi” şi totodată tainic, de exorcizare a demonilor, de i-luminare a tenebrelor psihismului uman afectat.

    La această vastă operaţie terapeutică participă şi cuplul primordial - unul dintre leit motiv-ele ce populează pânzele pictorului - prezent mereu în tensiune, în suferinţă sau ca jertfă expiatoare, impregnat de nostalgia perfecţiunii androgine a unui Adam abia creat, conţinând-o pe Eva încă în sinele său.  

   Departe de teribilismele generaţiei noului expresionism, nuditatea personajelor pictorului nu se exhibă în registrul senzualului, ci, fie subliniază imensa vulnerabilitate a fiinţei umane izgonite din Eden, degradată până în pragul existenţei ca obiect, derealizată în acest imaginar criptic, fie trimite cu inocenţă la nuditatea cvasi-abstractă a zeităţilor elene, deseori invocate de pictor, dar nu ca fiinţe divine, exemplare, nici ca repere istorice ci, mai degrabă ca încarnări sugestive a tematicii patimilor „prea-omeneşti”. 

   Recursul la miturile şi grafia vechii Elade, cu tentative aluzive către zona rafinamentelor erudite, „pretenţioase”, ne apare deci, în acest context, mai mult decât un simplu artificiu post-modern de „revalorificare a (re)surselor tradiţionale”. Întinzându-ne o adevărată „momeală” vizuală, pictorul uită de vocaţia/idealul său ascensional, părând a da curs doar nevoii imperioase de a-şi îmbrăca reflecţia existenţială amară, neagră, de sorginte beckettiană cu un strai vital, strălucitor şi accesibil, în scopul de a realiza, prin citate vizuale revizitate, legături empatice cu privitorul.